Memoria, în curs de explicare

 •  Opinia specialiștilor

Cheile... unde am pus cheile? Oare cum o chema pe colega mea de bancă din generală? Of, am învăţat o grămadă şi acum parcă nu mai ştiu nimic...

 Vă sunt cunoscute toate aceste afirmaţii, nu-i aşa? Şi evident, în linii mari, toate au aceeaşi sursă care atunci când ne e lumea mai dragă decide să ne joace o festă: memoria. Poate că dacă v-aţi mai întâlnit cu informaţii despre memorie aţi aflat că aceasta se împarte în două categorii mari, cea a memoriei de lungă durată, care înmagazinează informaţii vechi şi memoria de scurtă durată, care adună cele mai noi informaţii care pătrund în câmpul nostru şi care, după un timp, ajung şi ele la rândul lor să fie parte a memoriei de lungă durată, lăsând locul noilor achiziţii.

Discuţii asupra localizării amintirilor

Unele teorii ştiinţifice consideră că memoria de scurtă durată este stocată în hipocamp, iar când devine memorie de lungă durată, aceasta părăseşte zona anatomică menţionată, astfel încât o persoană cu traumatism de hipocamp poate să-şi aducă aminte vacanţa de la bunici din copilărie, dar nu mai ştie ce a mâncat aseară la cină. Însă există şi cercetări care au arătat că pacienţi cu hipocampul deteriorat au pierderi şi de memoria de lungă durată. O teorie alternativă vorbeşte despre aceste discrepanţe prin faptul că hipocampul arhivează selectiv memoria de tip episodic, în vreme ce cortexul înconjurător înmagazinează memoria de tip semantic. Memoria episodică este de regulă bogată în detalii despre experienţele noastre trecute, în vreme ce memoria semantică se bazează pe cunoştinţe impersonale, factuale. Modelul propune că pe măsură ce memoria îmbătrâneşte, aceasta este copiată de multe ori atât în hipocamp, cât şi în cortex. Toate aceste copii corticale generează o nouă memorie semantică care reprezintă doar punctele cheie ale experienţei, fără toate detaliile elaborate ale memoriei episodice.

Autoarea unui articol din Scientific American, Emile Reas, doctorandă în neuroştiinţe, vorbeşte despre o nouă teorie apărută la Universitatea Johns Hopkins. Explicaţia cercetătorilor constă în premisa că amintirile sunt transformate de fiecare dată când le revizuim. Conform acestei teorii, o amintire este prima oară encodată de neuronii din hipocamp şi cortex. Hipocampul este un fel de director al creierului, spunându-i cortexului ce neuroni să activeze. De fiecare dată când ne amintim respectivul moment, un set similar, dar nu identic, de neuroni este activat. Neuronii care sunt frecvent activaţi devin parte permanentă a căii mnestice din cortex, în vreme ce neuronii rar activaţi se pierd. Fiecare reactivare re-encodează amintirea şi, în funcţie de ce neuroni corticali sunt implicaţi, poate să întărească, să slăbească sau să reînnoiască anumite aspecte ale amintirii.

Informaţiile pe care le avem la nivel popular despre pierderile de memorie pot fi adesea eronate, lucru demonstrat de o cercetare făcută în rândul populaţiei americane. Evident, datele obţinute sunt orientative, însă ne oferă o schemă practică pe care ne putem baza atunci când vine vorba de o educaţie de bun simţ asupra unui aspect care afecteaază viaţa tuturor persoanelor. Studiul a apărut pe Plosone.com în 2011 şi se referă la credinţele populatiei americane cu privire la diverse aspecte ale memoriei, fiind condus de Simons şi Chabris. Acesta a arătat că 82,7% din respondenţi consideră că cei care suferă de amnezie nu sunt capabili să-şi amintească propriul nume sau identitate, fapt contrazis de experţii contactaţi de cercetători, amnezia fiind de fapt imposibilitatea de a înmagazina noi amintiri. Cei 16 experţi au contrazis şi opinia celor 63% din participanţi care consideră că memoria funcţionează ca o cameră video care înregistrează evenimentele la care asistăm şi apoi poate să redea ceea ce a înregistrat. Numeroasele cercetări în domeniu au arătat că modul în care anumite informaţii sunt înmagazinate în memoria noastră sunt alterate de implicarea emoţională, de conjunctură şi cunoştinţe, iar redarea informaţiilor este şi ea filtrată prin procesele de cunoaştere, credinţe, expectanţe şi scheme mentale. Un procent destul de mare, de 47,6% din respondenţi consideră că odată ce un eveniment a avut loc şi ţi-ai format o amintire cu privire la el, acea amintire nu are cum să se mai schimbe pe parcurs. Şi în acest caz, experţii nu au fost de acord cu afirmaţia, deoarece memoria suferă schimbări odată cu achiziţa de noi informaţii, trăiri, sentimente. Experţii consultaţi au fost participanţii la o conferinţă pentru profesionişti cu privire la meta-memorie.

Alzheimer versus pierderile de memorie ocazionale

De asemenea, probabil ştiţi că pierderile de memorie se pot dezvolta într-o maladie de tip Alzheimer, ceea ce ne sperie pe toţi. Însă o persoană uitucă, aiurită, nu este un semn clar al unei posibile apariţii la o vârstă mai înaintată a bolii necruţătoare. Totuşi nu există nicio certitudine, iar cercetările în domeniul psihoneurologic sunt foarte bogate tocmai în studierea mecanismelor mnestice pentru prevenţia apariţiei unor maladii grave.

Un studiu apărut în Science Translational Medicine, Molecular Mechanism for Age-Related Memory Loss: The Histone-Binding Protein RbAp48, a căutat să distingă între pierderile de memorie specifice vârstei înaintate şi cele determinate de maladia Alzheimer printr-o cercetare la nivel molecular. Neuropsihiatrul Eric Kandel, de la universitatea Columbia, laureat al premiului Nobel în medicină în 2000, coordonatorul studiului, a descoperit alături de echipa sa că, spre deosebire de boala Alzheimer în care celulele cerebrale mor, în pierderile de memorie neuronii sunt doar “bolnavi”, funcţionând defectuos, dar având posibilitatea de a se însănătoşi prin introducerea în creier a proteinei RbAp48.

Un alt studio, efectuat pe melci, realizat de cercetători de la Universitatea Exeter din UK şi Universitatea Calgary din Canada, publicat pe site-ul Plos One arată că un singur eveniment stresant a produs uşoare alterări ale memoriei, iar mai multe evenimente stresante au dus la evitarea realizării unei amintiri. Cercetătorii au pornit de la ideea că în laborator un singur factor stresant controlat nu poate oferi o imagine clară asupra efectelor sale, în vreme ce în viaţa reală suntem expuşi adesea la mai multe surse de stres care pot acţiona diferit asupra vieţii noastre psihice.

Posibila prevenţie

Dacă cercetările la nivel neuronal sunt în plină desfăşurare, nici cele care se referă la diverse modalităţi de prevenţie nu stau degeaba.

Agnes Floel de la Universitatea de Medicină din Berlin a publicat un studiu în revista Neurology care a demonstrat că reducerea nivelului de zahăr din sânge poate fi o strategie fructoasă în prevenirea problemelor de memorie şi deteriorarea cognitivă.

Un alt studiu, publicat de Scientific American, şi realizat pe 1880 de persoane în vârstă pe o perioadă de 14 ani a demonstrat că cei care aderaseră la o dietă mediteraneeană au avut o incidenţă cu 32-40% mai mică de apariţie a Alzheimerului decât ceilalţi participanţi la studiu. Iar responsabilul principal este, se pare, uleiul de măsline extravirgin consumat într-o cantitate de 50 ml zilnic. La început se credea că acizii graşi monosaturaţi din ulei sunt substanţele cele mai benefice, însă în 2005 s-a descoperit că un compus natural, oleochantalul, cel care dă gustul piperat al uleiului şi usturimea în gât la consumare, produce efecte anti-inflamatoare precum ibuprofenul, aşa că din acel moment cercetările au continuat pentru declinarea beneficiilor acestei substanţe.

De asemenea, cercetătorii sunt în plină desfăşurare a unor probe pentru tratamente ale Alzheimerului prin inhalare, fie de insulină (William H. Frey II, Ph.D., director de cercetare la HealthPartners Center for Memory & Aging), fie de microparticule metalice (cercetătorul neurolog William Klein şi expertul în nanotehnologie Vinayak Dravid de la Universitatea Northwestern). Chiar dacă procesul de cercetare nu este încă definitivat, motivul pentru care ambele echipe au ales calea nazală pentru administrarea medicaţiei este dat de calea foarte scurtă pentru ca aceasta să ajungă direct în creier, la celulele deteriorate.

Până ca toate aceste studii să ajungă la populaţie sub forma unor strategii concrete, antrenarea permanentă a memoriei şi activităţii cerebrale rămâne o modalitate viabilă de prevenţie.

Andra Iliaş - psihoterapeut

Comentează


Articole recomandate